EGIPTUL ANTIC
Istoria Egiptului Antic este caracterizată de o incredibilă longevitate întinzându-se pe mai bine de trei milenii. Apogeul a fost fără îndoială atins sub conducera faraonilor, regi şi singuri intermediari între oameni şi zei, garant al ordinii atât externe (invadatori) cât şi interne (tulburări sociale). Istoria Egiptului Antic începe în jurul anului 3100 î.Hr., regele Menes a unificat Egiptul. Acesta a devenit un imperiu puternic care a dăinuit până în anul 30 î.Hr., când a fost cucerit de romani.
Istoria Egiptului antic este împărţită în mai multe perioade corespunzătoare dinastiei , faraonului. Datarea evenimentelor în egiptul antic este incă subiect de cercetatre.Datele calenderistice nu sunt confirmate de nici o dată certă pentru o perioadă de aproximativ trei milenii. Mai jos este o listă corepunzătoare datelor conventionale egiptene .
- Perioada predinastică a Egiptului (înainte de 3100 î.Hr.)
- Perioada protodinastică a Egiptului (Aproximativ 3100 - 3000 î.Hr.)
- Perioada Dinastică Timpurie a Egiptului (Dinastiile I–II)
- Vechiul regat al Egiptului (Dinastiile III–VI)
- Prima Perioadă Intermediară a Egiptului (Dinastiile VII–XI)
- Regatul Mijlociu (Dinastiile XII–XIV)
- A doua perioadă intermediară a Egiptului (Dinastiile XV–XVII)
- Noul Regat al Egiptului (Dinastiile XVIII–XX)
- A treia perioadă intermediară a Egiptului (Dinastiile XXI–XXV) (cunoscută şi ca perioada Libiană)
- Peroada târzie a Egiptului (Dinastiile XXVI–XXXI)
Perioada Predinastică
Pentru detalii, vezi: Egiptul Predinastic.
De-a lungul Nilului, în mileniul X î.Hr., o cultură ce utiliza măcinatul grânelor, folosind cele mai timpurii tipuri de unelte a fost înlocuită de o alta de vânători, pescari şi vânători-culegători folosind unelte din piatră. Schimbările climatice şi/sau folosirea intensivă a terenului în jurul mileniul VIII î.Hr. au început să distrugă ţinuturile pastorale ale Egiptului, formând în cele din urmă Deşertul Sahara (cca. 2500 î.Hr.). În mod firesc triburile timpurii au migrat către Nil, dezvoltatând aici o agricultură stabilă şi o civilizaţie mai centralizată. Dovezi ale pastoralismului şi ale cultivării cerealelor în estul Saharei datează din mileniul al VII-lea î.Hr.
Escavările încă în desfăşurare în Egipt modifică continuu vederea cercetătorilor asupra originilor civilizaţiei egiptene. La sfîrşitul secolului 20 arheologii au descoperit dovezi ale locuirii umane înainte de anul 8000 î.Hr. în zona sud-vestică a Egiptului, în apropierea graniţei cu Sudan. Este posibil ca nomazii să fi fost atraşi în această zonă datorită climei şi mediului propice. Acum foarte aridă, această zonă avea câmpii verzi şi lacuri sezoniere rezultate în urma precipitaţiilor abundente din anotimpul ploios. Populaţia care s-a stabilit în zonă realizase avantajele unei vieţi sedentare. Analize ştiinţifice ale rămăşiţelor acestei culturi arată că în jurul anului 6000 î.Hr. aceştia creşteu vite si construiau clădiri mari.
Este foarte posibil ca urmaşii acestei populaţii să fi pus bazele civilizaţiei egiptene pe Valea Nilului. Un recent sudiu genetic leagă linia maternă a populaţiei tradiţionale din Egiptul de Jos cu estul Africii . Un alt studiu îngustează şi mai mult linia genetică la nord-estul Africii (.
Perioada protodinastică
Pentru detalii, vezi: Perioada protodinastică a Egiptului .
Perioada Protodinastică a Egiptului (de obicei plasată în 3200 î.Hr.- 3000 î.Hr.) se referă la sfârşitul perioadei predinastice. Este echivalentul perioadei arheologice Naqada III. Mai este cunoscută şi ca Dinastia 0 sau Perioada Predinastică Târzie. Perioada Protodinastică este caracteriztă ca fiind perioada cand Egiptul Antic trecea prin procesul de unificare politică, ducând la apariţia unui stat unitar în perioada dinastică timpurie. Mai mult, în acestă perioadă limba egipteana este pentru prima oară reprezentată prin Hieroglife. Formarea statului a început în această perioadă, poate chiar mai devreme. O mulţime de mici cetăţi-stat s-au ridicat de-a lungul Nilului. Secole de cuceriri au redus Egiptul de Sus la trei mari cetăţi-stat: Thinis, Naqada, si Nekhen. Despre geneza politică a Egiptului de Jos nu se conosc foarte multe. Situată între Thinis şi Nekhen, Naqada a fost prima care a căzut; Thinis a cucerit apoi Egiptul de Jos. Relaţiile dintre Nekhen şi Naqada nu sunt cunoscute dar este posibil ca acestea să se fi unit paşnic cu familia regală Thinită conducând întregul Egipt. Regii Thiniţi sunt îngropaţi la Abydos. Majoritatea egiptologilor îl consiră pe Narmer a fi ultimul monarh al acestei perioade (deşi unii îl plasează în Prima Dinastie, la fel ca şi pe cel cunoscut ca Regele Scorpion).
Perioada dinastică timpurie
Pentru detalii, vezi: Perioada Dinastică Timpurie a Egiptului.
Originile statului unificat egiptean sunt neclare, şi nu există surse contemporane acestora, iar sursele ulterioare sunt neclare si contradictorii. În jurul anului 3100 î.Hr. un rege a unificat întreaga vale a Nilului între deltă şi Prima Cataractă la Aswan, cu centrul puterii în Memphis. Tradiţional (după Manetho), acest rege era cunoscut ca Menes, putând fi identificat ca unul din personajele cunoscute de istorici ca Narmer sau Hor-Aha, dar este posibil să fie o cu totul altă persoană.
Unificarea statelor pare să fi coincis cu dezvoltarea scrisului, începutul construirii la scară largă şi aventurarea în afara Văii Nilului pentru comerţ (sau poate campanii militare) în Nubia şi Siria.
Vechiul Regat
Pentru detalii, vezi: Vechiul Regat Egiptean.
Egiptologii consideră Vechiul Regat ca începând cu a III-a dinastie, şi în jurul perioadei celei de a IV a dinastii, a început arta îmbălsămării.
Îmbălsămarea, mumificarea şi păstrarea
Tutankhamon a murit la varsta de 18-19 ani----
Iar , procesul de imbalsamare dura 70 de zile,dupa acea trupul neinsufletit era pus la uscat 40 de zile!--89.137.156.23 20 iunie 2008 13:33 (EEST)
In Egipt au domnit 7 faraoni:Chephren a domnit intre anii: 2558-2532i.H.r.,Amenhotep |-lea a domnit intre ani: 1525-1504 i.H.r.,Hatshepsut a domnit intre anii: 1498-1483i.H.r.,Tothmosis al |||-lea a domnit intre anii: 1479-1425i.H.r.,Akhenaton a domnit intre anii : 1379-1334iH.r.,Ramses al ||-lea a domnit intre anii: 1279-1212iH.r.,Tutankhamon a domnit intre anii: 1334-1325i.H.r.
Cel mai vestit dintre ei,adica Tutankhamon,a fost descoperit in anul 1922 de arheologul englez Howard Carter.Nici o alta descoperire din Egipt nu a oferit atat de multe informatii ca acest mormant foarte bine pastrat.
Metodele de imbalsamare erau diferite.Creierul era scos prin nas,iar celelalte organe erau scoase si pastrate in vase speciale.Doar inima era lasata la locul ei,ca sa poata fi folosita in cealalta viata a faraonului.Corpul era imbalsamat prin uscare cu carbonat de sodiu cristalizat.Dupa aceea era umplut,acoperit cu ulei si alifii si invelit in bandaje.Mumia era pusa in sarcofage(sicrie)care aveau forma corpului.Vasele in care erau puse celelalte organe (inafara de inima) se numesc Vase Canopice:un fel de sarcofag dar mai mic.
Observaţie: a îmbălsăma şi a mumifica au în esenţă acelaşi înţeles. A îmbălsăma (din latinescul in balsamum, însemnând a "pune în balsam," o mixtură de răşini aromatice) şi procesul de mumificare sunt foarte similare prin aceea că în ambele cazuri corpul era uns cu alifii, uleiuri, şi răşine. Cuvântul mumie provine dintr-o interpretare greşită a procesului. Corpurile a căror îmbălsămare este de o calitate slabă (în special cele din Perioada Târzie) sunt de multe ori negre şi foarte strălucitoare şi de aici s-a ajuns la părerea că acestea erau prezervate prin scufundarea lor în bitum, în Arabică bitum spunându-se mumiya.
Există multe metode moderne de păstrare a corpurilor(ex. criogenie), însă acestea nu erau la îndemâna egiptenilor în antichitate. Singura metodă cunoscută acestora era uscarea în nisip încins, însă această metodă lăsa corpul nu tocmai cu aparenţa dorită şi destul de nepotrivit pentru scopul de a păstra suletul Ka, dealtfel nefiind portivit unui faraon. Nilul a oferit însă soluţia.
Nilul se revarsă anual, în lipsa acestui fenomen, Egiptul nu ar fi decât un deşert străbătut de un râu. Revărsările aduc cu ele aluviuni care fac terenul fertil. În urma retragerii apelor rămân bălţi care în timp se evaporă lăsând în urma lor o substanţă cristalină numită natron (carbonat de sodiu cristalizat) care trage şi absoarbe umezeala. În timpul Vechiului Regat, organele interne ale reginei Hetepheres au fost extrase şi depuse într-o soluţie de natron(cca 3%).
Odată cutia deschisă tot ceea ce rămasese din corpul reginei nu era decât un fel de noroi. Primele încercări de mumificare au fost eşecuri totale ceea ce i-a determinat pe cei ce se ocupau de îmbălsămare să încerce în schimb păstrarea formei corpului. Ei au făcut acest lucru prin înfăşurarea corpului în bandaje îmbibate cu răşină. Dovadă a nivelului înalt la care aceştia ajunseseră stă mumia unui muzicant al curţii (Waty) din timpul celei de a V a dinastii care păstrează încă detalii extraordinare ale feţei (riduri), bătăruri şi alte elemente.
Procesul de îmbălsămare dura 70 zile. Câteva secole mai târziu a apărut o nouă tehnică de mumificare. Mai întâi imbălsămătorii spălau interiorul şi exteriorul corpului şi îl umpleau cu un tip special de vin şi cu mirodenii. Apoi scoteau toate organele interne extrăgând creierul, cu un cârlig, prin nas şi umpleau corpul cu o soluţie de sare de natron. Inima era lăsată in corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra sufletul (Ka).După toate acestea toate organele interne erau puse în vase acoperite ce urmau a fi ingropate împreună cu corpul.
Corpul era apoi lăsat la uscat 40 zile apoi era din nou spălat cu vin şi amestecuri de mirodenii, după care se înfăşura în bandaje umede şi uscat, acest proces asigurând că corpul îşi va păstra forma şi mărimea normală. Îmbălsămătorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri şi bijuterii pe corp, după care acesta era pus in coşciug şi îngropat.
Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos
Egiptul de Jos este la nord adică acea parte unde Delta Nilului se varsă în Marea Mediterană, iar Egiptul de Sus este la sud de la Deşertul Libian până după Abu Simbel. Motivul acestei aparente inversări este acela că Egiptul era considerat un dar al Nilului, şi deci aşa se explică şi raportarea tuturor măsurătorilor la acesta.
Egiptul de Sus era cunoscut ca Ta Shemau şi era împărţit în 22 de provincii numite nome, primul dintre acestea fiind în zona actualului Aswan, iar cel de al 22-lea era plasat in zona Atfih, în vecinătatea sudică a capitalei Egiptului modern - Cairo.
Egiptul de Jos era cunoscut faraonilor sub numele de Ta-Mehu. Şi această parte a ţării era împărţită în nome, însă regiunea fiind mai puţin dezvoltată organizarea acestora a trecut prin mai multe schimbări. În cele din urmă au rămas 20, primul fiind Memphis.
În această perioadă fostele state independente egiptene au devenit cunoscute ca Egipt, sub conducerea unică a faraonului. În consecinţă foştii conducători au fost forţaţi să-şi asume rolurile de guvernatori sau altfel să lucreze in colectarea taxelor. În această perioadă egiptenii credeau cu convingere că faraonul asigura revarsărea anuala a Nilului. Dealtfel se considerau ei înşişi ca o naţie aleasă, "singurele adevarate fiinţe umane" . Există dovezi cum că in jurul anului 2675 î.Hr., Egiptul a început să importe lemn din Liban.
Piramidele
O serie de Piramide Egiptene au fost construite şi unele abandonate înainte de a fi terminate. În jurul anului 2575 î.Hr., faraonul Khufu (alias. Cheops) şi-a pus amprenta asupra peisajului. Pentru el a fost construită cea mai mare şi mai faimoasă piramidă Marea Piramidă. Privind grupul de piramide din Giza nu pare a fi cea mai mare, aceasta deoarece cea care pare mai înalta a fost de fapt construită pe un teren mai înalt dar este cu 10 metri mai scundă.
Un exemplu notabil este piramida turtită— de la aproximativ jumătate (ca înălţime) piramida are un unghi de înclinare mai mare (54 de grade faţă de 43 la bază) aceasta datorându-se faptului că baza piramidei implicit tavanul camerei mortuare nu puteau suporta greutatea. Prin modificarea înclinării, scăzând şi greutatea, însă şi aşa a fost considerată prea nesigură pentru a găzdui corpul faraonului. Lui Khufu i se atribuie trimiterea de expediţii în Nubia pentru sclavi şi alte lucruri de valoare. Este improbabil ca sclavii să fi fost folosiţi la construcţia piramidelor, numărul lor fiind mult prea mic; cea mai plauzibilă variantă fiind folosirea ţăranilor egipteni in perioadele revărsărilor Nilului.
În timpul inundaţiilor Nilul creştea până la nivelul deşertului, acoperind în totalitate terenurile cultivabile. Astfel dacă aveau de lucru la construcţia piramidor sau altor clădiri, ţăranii işi puteau hrănii familiile. Acest lucru ar explica şi obţinerea şi păstrarea stabilităţii ţării pentru sute de ani. Construirea de piramide a continuat pentru o perioada îndelungată, cunoscându-se 80 de piramide, nu toate însă păstrându-se până în prezent.
Vechiul Regat a continuat cu dinastiile a V-a şi a VI-a, ultimul faraon al celei din urmă fiind Pepi II care se pare că a condus timp de 94 ani, mai mult decat oricare alt monarh din istorie. Acesta avea 6 ani când a acces la tron şi 100 de ani când a murit. Ultimii ani din domnia lui Pepi II au fost marcaţi de ineficienţă datorită vârstei avansate a acestuia. Vechiul Regat se încheie odată cu moartea acestuia.
Prima perioadă intermediară
Pentru detalii, vezi: Prima Perioadă Intermediară a Egiptului.
O perioadă întunecată marcată de tulburări a urmat sfârşitului celei de a şasea dinastii. Uniunea celor două regate s-a destrămat, iar conducătorii regionali au avut de înfruntat perioade de foamete. Una din teorii susţine că o scădere bruscă şi catastrofică a revărsărilor Nilului întinsă pe două-trei decenii, cauzată de o răcire climatică globală ce a redus cantitatea de precipitaţii in Egipt, Etiopia şi Africa de Est, a contribuit la marea foamete şi implicit la căderea Vechiului Regat. Singura persoană din acea eră care a lăsat o impresie asupra posterităţii este regina Nitokris care a domnit sub postura de rege. Pentru un timp ţara a fost condusă de către războinici. În jurul anului 2160 î.Hr., o nouă linie de descendenţi ai faraonilor a încercat să reunească Egiptul de Jos din capitala lor în Herakleopolis Magna. În acelaşi timp o altă ramură a descendenţilor faraonilor reunea Egiptul de Sus, iar confruntarea celor doua era inevitabilă. Faraonii din Herakleopolis descendenţi ai faraonului Akhtoy precum şi primii patru faraoni din Theba au purtat numele de Inyotef sau Antef.
Regatul mijlociu
Pentru detalii, vezi: Regatul Mijlociu Egiptean.
În jurul anului 2055 î.Hr., Mentuhotep II, din Theba a încheiat această perioadă de tulburări şi a unit din nou ţara. A instalat o nouă administraţie şi a început un program de construcţii, există şi dovezi ale unor expediţii militare împotriva altor ţări.
Amenemhat I a mutat capitala în nordul Egiptului (Egiptul de Jos). Fiul său, Senusret I, a fost co-regent cu acesta şi au domnit împreun până la asasinarea lui Amenemhat. Senusret I a fost capabil să preia imediat controlul fără ca ţara să decadă din nou. Senusret I a continuat să poarte războiul cu Nubia.
În 1878 î.Hr., faraonul Senusret III a devenit rege. El a continuat campaniile militare in Nubia şi a fost primul care a încercat să extindă dominaţia Egiptului în Siria. Mai târziu , Amenemhat III a venit la putere, el fiind considerat cel mai mare monarh al Regatului Mijociu având contribuţii însemnate la dezvoltarea Egiptului, domnia lui a durat 45 ani. În perioada Regatului Mijlociu următoarea fază în evoluţia mormintelor a fost apariţia mornintelor excavate în piatră. Cele mai bune exemple pot fi văzute in Valea Regilor. O mare parte din activităţile regilor au avut loc în afara Văii Nilului. Campaniile militare au continuat în Nubia, Siria şi Deşertul Estic, în căutare de minerale şi lemn; au fost stabilite relaţii comerciale cu civilizaţia Minoică –Creta
A doua perioadă intermediară
Pentru detalii, vezi: A doua Perioadă Intermediară a Egiptului.
Popoarele Semitice cunoscute egiptenilor ca Hyksos, au folosit instabilitatea politică din Delta Nilului preluând controlul asupra acesteia şi mai târziu extinzându-şi dominaţia şi in sud. Se pare că aceştia au adus în Egipt carele de luptă. Această cădere a puterii centrale marchează începutul celei de a doua perioade intermediare. Nu a durat mult ca egiptenii să realizeze importanţa carelor de luptă ajungând să le folosească şi ei. Cea de a XVII-a dinastie din Theba a reuşit în cele din urmă să îi învingă pe Hyksos şi a reunit Egiptul.
Regatul Nou
Pentru detalii, vezi: Noul Regat.
Regatul Nou (1550-1070 î.Hr.) sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului, cu cei mai faimoşi conducători. Arta şi spiritualitatea atinge apogeul, iar ţara dobândeşte cea mai mare întindere, prin cuceriri. Locul complexelor funerare regale este mutat în sud, pe partea opusa Thebei, într-o zonă de dealuri stâncoase, pe malul vestic al Nilului, în Valea Regilor.
Printre cei mai reprezentativi faraoni ai acestor timpuri sunt celebra femeie-faraon Hatchepsut, Amenhotep III, cel care a înălţat nenumarate temple şi palate, Akhenaton, faraonul reformator şi dinastia ramesizilor, cu Ramses II, cel care a extins cel mai mult printr-o politică militara activă frontierele statului şi a rămas celebru pentru bătălia de la Kadesh cu hitiţii pentru controlarea Siriei.
Ramses II a construit monumente măreţe precum Marele Coridor din templul lui Amon de la Karnak şi multe dintre templele de la Abu Simbel, statuile de aici ale faraonului având dimensiuni uriaşe.
Unul dintre cei mai renumiţi faraoni ai Regatului Nou este Tutankhamon, pe plan istoric un faraon lipsit de importanţă, dar care, datorită descoperirii în 1922 a mormântului său din Valea Regilor aproape intact, a rămas faimos pentru tezaurul funerar inestimabil.
Dinastia a XVIII-a
Aceasta a fost o epocă de bogăţie şi putere pentru Egipt. Hatshepsut a fost o femeie faraon lucru rar întâlnit în istoria Egiptului antic. Ea a fost un conducător competent şi curajos extinzând comerţul egiptean spre sud, teritoriul ocupat în prezent de Somalia şi spre nord în bazinul mediteranean. Hatshepsut a condus timp de douăzeci de ani dovedind o deosebită dexteritate politică. În perioada domniei faraonului Amenophis III (1417 î.Hr.–1379 î.Hr.), Egiptul devenise atât de bogat încât nici nu se mai încerca extinderea influenţei sale. Acesta a fost urmat de Amenophis IV, care şi-a schimbat numele în Akhenaten; el a mutat capitala într-un nou oraş pe care l-a denumit Akhetaten. Aici împreună cu soţia lui Nefertiti s-a concentrat pe construcţia noii sale religii ingnorând lumea din afara Egiptului. O nouă religie era ceva fără precedent (noi zei mai fuseseră introduşi şi acceptaţi dar nici unuia nu i se acceptase excluderea altora) şi bineînţeles că au apărut (pe fondul indiferenţei faraonului avînd chir un teren propice) facţiuni subterane ce erau nemulţumite de noua ordine. Akhenaten a creat şi impus o religie monoteistă axată pe Aten, interzicând venerarea celorlalţi zei. Relaţia dintre introducerea monoteismilui de către Akhenaten şi personajul biblic Moise, care este localizat în Egipt într-o perioadă similară (deşi nu neapărat identică) este neclară şi controversată.
Un nou curent a pătruns în arta vremii, mai natural, o întorsătură drastică de la stilul ce domina arta egipteană de mai bine de 1700 de ani. O arie de interes pentru mulţi egiptologi este particularitatea aspectului fizic al lui Akhenaten. Mulţi faraoni sunt portetizaţi într-o manieră stilizată, însă Akhenaten este înfăţişat în picturi şi gravuri cu trăsături deosebit de feminine, şolduri largi şi trăsături faciale delicate. Unele teorii presupun că acestea s-ar datora de fapt malformaţiilor de care suferea faraonul (destul de des întâlnite în famiile dinastice) deci nu ar fi vorba de reprezentăti stilizate.
Spre sfârşitul celei de al şaptisprezecelea an al domniei, Akhenaten şi-a luat un co-regent, Smenkhkare (considerat de unii fratele său). Doi ani mai târziu, odată cu moartea lui Akhenaten se revine la venerarea vechilor zei (de fapt venerarea acestora nu încetase decât oficial). Smenkhkare a murit după doar câteva luni în urma lui fiind încoronat un băiat. Acesta nu era pregărit pentru presiunea conducerii, sfătuitorii lui luând toate deciziile. Numele său era Tutankhaton, dar odată cu revenirea cultului zeului Amun, numele lui a fost schimbat în Tutankhamon. unul din cei mai importanţi sfătuitori ai lui era generalul Horemheb. Tutankhamon a murit în adolescenţă şi a fost urmat la tron de Ay, care probabil se căsătorise cu văduva lui Tutankhamon pentru a-şi întării justificarea pretenţiei la tron. Când Ay a murit conducera a fost preluată de Horemheb şi a urmat o nouă perioadă de creştere, stabilirea securităţii interne şi a prestigiului extern pe care Egiptl le avusese înainte de domnia lui Akhenaten.
Dinastia a XIX-a
A XIX-a Dinastie Egipteană a fost fondată de Ramesses I. El a domnit doar pentru o scurtă perioadă şi a fost urmat de Seti I (sau Sethos I). Sethos I a continuat ceea ce însepuse Horemheb redându-i Egiptului gloria de odinioară. Lui i se datorează şi construcţia superbului templu din Abydos. Seti I şi fiul său Ramesses II sunt singurii faraoni ce au fost circumscrişi motivul exact nefiind cunoscut. Ramesses II a continuat munca tatălui său şi a construit o serie de noi temple.
Perioada domniei lui Ramesses II este adesea considerată a coincide cu Exodul israeliţilor din Egipt. Nu există însă nici o menţionare a evenimentelor descrise în Biblie, în istoria Egiptului şi nici vreo dovadă arheologică. Cu toate că s-au ţinut şi păstrat descrieri amănunţite a tuturor evenimentelor (chiar şi descrierea fugii din Egipt a doi condamnaţi neînsemnaţi), nu există nici o menţiune despre sute de mii de sclavi.
Ramesses II a fost urmat de fiul său Merneptah şi apoi Seti II. Ramesses III a fost faraon al celei de a XXa dinastii , fiind urmat de o serie de faraoni cu domnii scurte, toţi numiţi Ramesses.
A Treia Perioadă Intermediară
Pentru detalii, vezi: A treia Perioadă Intermediară a Egiptului.
După această perioadă de apogeu, din cauza luptelor dintre faraoni şi cler, ajuns din ce în ce mai puternic, la începutul Dinastiei XXI (1070 î.Hr.) Egiptul intră într-o nouă perioadă de tranziţie, A Treia Perioada Intermediara, care durează până în 712 î.Hr.. Această perioadă este marcată de rivalităţi interne şi de prezenţa libiană în Egipt. Ea se continuă cu Dinastia XXV kushită (nubiană) şi prezenţa străina în Egipt se accentuează.
Perioada târzie
Pentru detalii, vezi: Perioada Târzie a Egiptului.
După dominaţia assiriană, urmează ocupaţia persană (525 î.Hr.), iar în 332 î.Hr. Egiptul este ocupat de macedoneni, care în 305 î.Hr. instaurează Dinastia Ptolemeilor. Cleopatra VII (ultimul faraon) se sinucide după înfrângerea trupelor sale de către romani, la Actium în 31 î.Hr.. Anul următor Egiptul devine parte a Imperiului Roman.
Întrebarea despre cum s-a stins civilizaţia Egiptului Antic este una pe cât de comună pe atât de greu de răspuns, ţinând cont că este departe de a fi un consens în ceea ce însemnă sfârşitul Egiptului ca civilizaţie antică. Astfel dacă consirăm sfărşitul ca fiind odată cu al ultimului conducător egiptean nativ atunci răspunsul ar fi 432 î.Hr. (Nectanebo II); absorbţia Egiptului în Imperiul Roman în 30 î.Hr. poate fi considerat un alt răspuns, la fel ca şi ultima folosire a scrisului în hieroglife (400 d.Hr.) sau închiderea ultimului templu în secolul al VI-lea - aceste din urmă fiind probabil răspunsul cel mai apropiat de adevăr, baza civilizaţiei (religia, cultura) supravieţuind celorlalte lovituri.
Deşi reflectă o civilizaţie de mult moartă, imaginea Egiptului Antic a supravieţuit prin Biblie, lucrările călătorilor antici şi medievali, pentru a fi revitalizată în anii ce au urmat invaziei Egiptului de către Napoleon Bonaparte în 1798 şi descifrarea hieroglifelor în deceniul trei al secolului XIX.